Biserica Sfântului Ioan Botezătorul a Mănăstirii Franciscane din Braşov

Picture4

Biserica Franciscană cu hramul Sf. Ioan Botezătorul este, alături de mănăstirea franciscană pe care o deservește, un monument istoric și de arhitectură din secolul al XV-lea, refăcut în secolul al XVIII-lea. Biserica s-a aflat de la început sub patronajul sfântului Ioan Botezătorul. Ambele monumente sunt înscrise în Lista Monumentelor Istorice .

Prezenţa în Braşov a călugărilor Ordinului Sfântului Francisc este atestată din  anul 1506. Cum în timpul reformei şi ei au fost interzişi. Primul preot catolic acceptat în Braşov, în toamna anului 1688, a fost un preot militar, un franciscan din Provincia Vieneză.

Biserica cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) a aparținut, până în perioada reformei, unei mănăstiri de călugărițe. Istoria evoluţiei urbanistice a oraşului Braşov ne dezvăluie, că până în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, zona din apropierea incintei nordice al fortificaţiei oraşului, aflată între străzile Michael Weiss şi Sf. Ioan, era neconstruită. La sfârşitul secolului, în această parte a oraşului a fost fondată o mănăstire a călugăriţelor clarise franciscane, atestată documentar chiar din anul 1486.

Deşi nu se mai cunoaşte cu precizie anul construcţiei, se ştie că după anul 1531 călugărițele franciscane au fost alungate din Braşov, împreună cu întregul cler. Începe din acel moment un secol şi jumătate de prigoană a catolicismului. Din acest motiv, biserica şi mănăstirea au fost complet evacuate, servind un timp ca hambar.  La 21 aprilie 1689 a avut loc un incendiu devastator al întregului oraş, din această biserică nemairămânând decât zidurile. După câteva reparaţii sumare, s-au stabilit aici călugării iezuiţi, dar după un nou incendiu (1718) au plecat şi ei.

După refacerea din temelie a Bisericii Sf. Ioan Botezătorul, în anul 1724 se înfiripă prima comunitate călugărească franciscană, sub conducerea pr. Demeter Ferenc (rezident). După 1724, comunitatea permanentă a călugărilor franciscani s-a hotărât să lărgească terenul îngust al mănăstirii din jurul bisericii, să crească numărul fraţilor din mănăstire, să administreze şi să acumuleze valorile primite în custodie. Biserica a fost dotată cu o orgă nouă (1751), modernizată de atunci de câteva ori, au fost instalate clopote noi în turn (cele vechi fiind confiscate în scopuri militare) și s-au pus bazele unei biblioteci mai mari pentru călugări (1779). Adăugarea soclului crucii din faţa Bisericii şi revopsirea ei (1882), sfinţirea statuii Sfintei Fecioare Maria (1888), achiziţionarea picturilor care reprezintă cele 14 staţiuni ale Drumului  Crucii şi completarea lor cu lumânări de perete (1892), etc. reflectă contribuţia Ordinului Franciscan. Prin lucrările de conservare efectuate recent s-a reușit o reconstituire a altarului dedicat Sfintei Fecioare Maria, care evocă apariția mariană de la Lourdes.

De când a apărut prima comunitate franciscană şi până în zilele noastre, călugării au asigurat permanent asistenţă spirituală credincioşilor din localitate. În același timp au fost şi profesori de liceu, învăţători, cateheți, au fost preoţi de penitenciare şi au instituit capelanatul zonelor limitrofe (Cetatea Făgăraşului, Hăgig, Bran, Timişul de sus, Budila, Întorsura Buzăului, Cernatul de jos, Ozun, Malnas, Micfalau, Turches şi Ilieni. O bucată de vreme au furnizat şi postavul necesar pentru îmbrăcămintea călugărilor din Provincia „Sfântul Ştefan rege” din Transilvania.

Comunitatea franciscană de aici a contribuit întotdeauna şi în mod determinat la îmbogăţirea avuţiei spirituale. Dintre numeroasele exemple de înaltă ţinută morala  menționăm două personalităţi pentru care a fost început procesul beatificării: pr. Csiszer Elek (+1942) ministru provincial, cel care a introdus spiritul reformelor şi respectarea strictă a regulilor ordinului în Provincie, şi pr. Bordos Fortunat (+1952) Superiorul Provinciei Franciscane, arestat în această mănăstire (1951) şi care a murit ca martir al bisericii în penitenciarul de la Jilava.

Bisericii este o construcție gotică, de tip sală, compusă dintr-o navă scurtă dar înaltă, de formă trapezoidală (cu latura lungă aliniată la stradă) și un cor poligonal cu boltă pe ogive, sprijinit spre exterior de două perechi de contraforturi treptate. Tavanul navei este sprijinit pe bolți de factură barocă.

Amvonul și cele trei altare, construite din lemn, reprezintă o splendidă realizate în stil baroc din  anul 1729. Altarele sunt destul de bine conservate, deși au lipsit foarte mult timp posibilitățile de întreținere și reprezintă piese de o deosebită valoare. Ordinul franciscan a apelat la munca fraţilor laici specializaţi, funcţionarea unor ateliere în cadrul diferitelor ordine religioase fiind un fenomen binecunoscut şi în perioada barocului european. Cele trei altare ale bisericii care, conform inscripţiei altarului principal, au fost finalizate cel târziu în anul 1729 provin dintr-un astfel de atelier. O istorie a ordinului franciscan din Transilvania de la mijlocul secolului al XVIII-lea atribuie aceste altare meşterului tâmplar Julianus Ottner, un frate laic franciscan originar din Bavaria. În majoritatea cazurilor rolul său se limita probabil doar la părţile sculpturale ale altarelor, picturile de multe ori fiind comandate din centrele renumite ale imperiului.

Altarul principal din corul bisericii poartă hramul patronului bisericii, Sf. Ioan Botezătorul, şi  are o structură inferioară ce se întinde pe întreaga lăţime a corului. Partea centrală a construcţiei, cu pictura în ulei a scenei Botezului, este accentuată prin cele patru coloane şi două semicoloane corintice, ce susţin antablamentul bogat profilat. Medalionul cu o ramă bogat decorată şi aurită, aflat deasupra picturii centrale, prin inscripţie şi blazoane ne dezvăluie patronii şi anul realizării acestui altar: comitele Ludwig Andreas Khevenhüller şi soţia sa, 1729. După toate probabilităţile ei au înzestrat altarul cu copia uneia dintre cele mai importante imagini miraculoase a barocului central-european, cea de tipul Mariahilf de Passau, aflat, până la sfârşitul secolului al XIX-lea în faţa picturii centrale a altarului. Frontonul flancat de volute bogat ornamentate şi de patru colonete este decorat cu imaginea lui Dumnezeu-Tatăl, înconjurată de îngeri adoratori.

Altarele secundare, plasate lângă arcul de triumf, de dimensiuni mai reduse, sunt dedicate Sfintei Fecioare şi Sfântului Ioan de Nepomuk, şi reiau, la o scară mai mică, principalele elemente arhitecturale şi decorative ale altarului principal.

Aceeaşi tehnică cu intarsii a fost folosită şi în cazul parapetului tribunei vestice şi a amvonului de pe peretele nordic al navei, în fiecare caz putem observa aceleaşi elemente arhitecturale corintice văzute în cazul altarelor (coloane la amvon, pilaştri la tribună). În interiorul bisericii se mai găsesc câteva statui specifice sfârşitului secolului al XIX-lea, începutului de secol XX, ca Sfântul Anton (1900), Sfântul Francisc (1930), Maria de Lourde (1890), Isus, Maria Regina Cerului, şi cele paisprezece imagini ale patimilor(1892).

Deasupra portalului bisericii se află o lespede comemorativă cu o inscripție din anul 1724.

Sub fereastra centrală a faţadei sudice a navei se observă ancadramentul unui portal gotic în arc frânt, cu profile întretăiate în partea superioară, specifică sfârşitului secolului al XV-lea.

Pe partea vestică a faţadei bisericii se deschide o nişă în care se află un crucifix din lemn din primele decenii ale secolului al XVIII-lea.

Accesul în biserică este asigurat printr-un gang cu boltă semicilindrică cu penetraţii, anexat faţadei vestice, printr-un portal cu închidere semicirculară, având încă un ancadrament tipic renascentist. Portalul este datat de inscripţia A[nn]O 1725, incizată de partea superioară.

În 1928, pe lângă lucrările din mănăstire, interiorul bisericii este pictat de către pictorul academist din oraş, Hans Bulhardt, el concepând pe lângă imaginea Sfântului Francisc cu lupul de pe peretele nordic, decoraţia interioară de factură neobarocă a edificiului.