• SFÂNTA ELISABETA

    soţie şi călugăriţă

    (1207-1231)

    “Împlinea toate operele de caritate cu cea mai mare bucurie a inimii, fără să-şi schimbe vreodată înfăţişarea”[1]

    E numită Elisabeta a Ungariei  pentru că s-a născut în această ţară, în 1207, ca fiică a regelui Andrei al II-lea, în castelul din Saros Patak, aproape de actuala Budapesta, dar viaţa i s-a consumat în Turingia.  

    Când Elisabeta avea 14 ani, s-a căsătorit cu principele Ludovic. A fost o căsătorie fericită. Elisabeta, referindu-se la iubirea faţă de soţul ei, obişnuia să se confeseze slujitoarei sale, Isentrude: “Dacă eu iubesc aşa de mult o făptură muritoare, cu cât mai mult ar trebui să-l iubesc pe Domnul, cel nemuritor şi stăpân al tuturor!” Pe de altă parte, confesorul Elisabetei, franciscanul Rüdiger, o conducea pe urmele lui Francisc din Assisi. Figura acestui sfânt, încă viu, s-a imprimat profund în inima ei, nu numai stimulându-i iubirea faţă de săraci, dar făcând-o să se îndrăgostească de “domniţa Sărăcia”.

    Pe urmele Sărăcuţului

    La 20 de ani Elisabeta devine văduvă și trăiește o perioadă foarte dureroasă. Părăsind castelul din Wartburg, s-a mutat la Eisenach, apoi la Pottenstein şi apoi la Marburg.

    Acum, când pierduse totul, chiar şi pe cei trei fii încă aşa de mici, îi rămânea posibilitatea, de atâtea ori visată, de a renunţa la toate pentru a se dărui lui Dumnezeu după spiritul sfântului Francisc. Dacă până în acel moment se dedicase săracilor, acum putea să trăiască sărăcia în propria piele şi să practice  cerşitul din poartă în poartă al franciscanilor, expresie perfectă a domniţei Sărăcia. A renunţat la propria voinţă şi la tot ceea ce lumea putea încă să-i ofere. Cu moştenirea ce i-a fost atribuită, ea a construit un spital la Marburg, dedicându-l sfântului Francisc, şi apoi şi-a petrecut tot restul vieţii slujindu-i pe cei bolnavi.

    A murit la 24 de ani, la 17 noiembrie 1231, la doar cinci ani după moartea sfântului Francisc.